Cand nisa ma plictiseste (nu pentru ca n-are ea cu ce sa ma impresioneze, saraca, ci pentru ca n-am eu cum sa o cuprind pe toata, asa ca sfarsesc prin a cumpara parfumuri din acelasi cartier), stiti ce fac? Ma intorc la clasici.
Iar dintre clasici, nu-s nici unii cum e tata’ lor, musiu Edmond Roudnitska.
Pentru cei care n-au incercat exercitiul asta niciodata, poate e bine sa spun de pe acum ca eu fac asta des: cand gasesc cate un parfum care imi place, ma uit cine l-a compus si merg pe fir, inapoi, pana gasesc—si comand—toate necunoscutele parfumierului dinainte de celebritate. La Roudnistka e usor, pentru ca n-a facut decat 19 parfumuri solo toata viata lui (si inca vreo cateva in colaborare); comparati asta cu unii dintre parfumierii momentului care au 10-20 de lansari pe an, si veti intelege de ce, poate, nisa moderna ne excita, in timp ce parfumeria clasica ne face sa ne indragostim.
Ocean Rain este, cu siguranta, cel mai nefericit botez despre care stiu eu–pentru ca parfumul asta, proiectat sa fie ieftin si in linie cu acvaticele anilor ’90, n-are nici ocean, nici ploaie, nici tropicalitati, nici vacantamente. M-am gandit, poate, ca nu m-am gandit la el din unghiul care trebuie–poate nici nu trebuie sa dea tropical? Poate e menit sa dezvaluie furtuni pe o corabie feniciana?
Iaca asa, domnilor si doamnelor, ma pierd in cuvinte cum n-am facut-o de mult, iar motivul este simplu: obscurul asta fara moft, diurnul asta fara staif e una dintre cele mai miraculoase descoperiri din ultimii ani.
Mirosul e bogat si rece fara sa fie ascetic, pentru ca este ud-leoarca; daca ar fi sa-l definesc, l-as pune intr-o categorie de chypre floral-aromatice greu de explicat, pentru ca desi are verzituri (licheni, lacramioare, cimbru, busuioc, pelin, sirop de brad, angelica, si… castravete) si asperitati astringente (lemn, cauciuc de volan, si coaja de citrice), este imbracat in indoli atat de carnosi incat nuantele florale si fructate prevaleaza. Se simt bine flori ude (o ciclama imensa, lotusi, bujori, mult ylang), dar si uscatenii de camp (flori de camp, de-a dreptul, plus ceva lavanda uscata); pe alocuri, o saratura ca de pepene murat si note ozonice calde, plus amareli salbatice si un substrat de piele de om; multa (MULTA!!) iasomie indolica. Sub ele, un acord ambrat, si mult sapun dulce.
Ar parea ca toate sunt aruncate alandala, insa calibrarea potopului astuia de chimicale (sa ne intelegem, parfumul a fost facut facut sa fie ieftin ca braga) este atata de fina, incat suprafata e neteda ca oglinda: nici un val, nici o unda, nici o picatura in plus.
De senzatie.
***
NOTA 1: Parfumul a fost vandut in sticle splash de 50 (cum e a mea) si de 100, dar si in varianta Natural Spray de 100 si de 5ml.
NOTA: Mario Valentino era, pe vremuri, o casa Italiana de lux specializata in pielarie.
