Uitasem de ultima oara cand mi-a fost, de-adevaratelea, frica (stiti de care: din aia gospodareasca, asudata, rece, care te sugruma si te face sa simti metal in gura). Poate am avut noroc, zic, sa trec prin viata recenta cu palpitatii la care, din nimic sau din tot, sa le gasesc (ori sa le fi imaginat dinainte) solutii la fel de repede pe cat au aparut (ele, adica, palpitatiile). Pentru fricile mai din urma (de cand cu mutatul in America si pe cont propriu) am gasit, la vremea aia, entuziasm in cantitate egala, cu care s-au batut parte-n parte pana am iesit, de fiecare data, la liman. Iar pentru cele de si mai de demult (alea unde te intorci din club si-o iei mai pe la lumina, si cu cheile intre degete, in caz de viol) am procurat, de nevoie, mecanisme de aparare pitite bine in fundu’ creierului si bune la reciclarea emotiilor.
Ce te faci, insa, cand n-ai ce sa faci? Cand imbatranesti? Cand dau accidentele? Cand, pur si simplu, te loveste natura?
Va spun eu ce faci: ingheti. Treci prin zile suspendat, ca atunci cand te speli regulamentar si saptamanal intr-o cada comunista, unde aerul din baie e rece si apa calduta, incalzita la butelie, abia cat sa te acopere; iar tu stai pe spate, cu capul in apa si nasul afara, si pentru cateva minute auzi doar respiratia ta si clipocitul de la robinetul pe care nea Gigi, instalatorul, nu stie decat sa-l ciocaneasca. “Las’, dom’ Sandu, ca astia ie ocupati, si orisicat, abia se tine teava deschisa, tot aia daca curge, chiar e bine. O tigara n-ai?”
In saptamana care-a trecut nu mi-a fost frica, dar doar pentru ca mi-a fost rusine sa-mi fie frica. Focurile din nord (aproape de Sacramento, la 1h) si din sud (de la Malibu, la 7h) au mancat atata teren si-au inghitit atatia oameni ca noi, cu toate mastile si sufocatul si izolarea, se cheama ca am fost bine. Ne-a usturat in nas, apoi in gat, apoi in plamani, ne-au ars ochii si-am umblat dezorientati dintr-un perete in altul—si tot se cheama ca am fost bine.
In cele multe zile in care nu ne-am vazut (din motive de timp, spatiu, si de internet care tot a cazut), s-au intamplat dupa cum urmeaza… ceea ce (fara fum, foc, ori frica)- v-as dori, altcumva, si dumneavoastra.
- s-au inchis scolile si toate spatiile publice. Cu aerul ca fumul de la un gratar gros si laptos, ne-am blocat in casa, am astupat din geamuri si crapaturi de usi, si-am pornit filtrele de aer (indicii de toxicitate au ajuns la 248, cu doua puncte sub nivelul hazard). Iar in rest, ce face o familie cu un copil hiperactiv (ati vazut-o vreodata pe ma-sa?!?) de 4 ani? Pai, lucru manual- bijuuri, creme, bombe de baie, prajituri… to’felu’. 10 zile de to’felu’.
- a venit T. Cel mai vechi prieten din toata gasca mea, in ultimii 30 de ani mi-a fost de toate, de la coleg de scoala la cumatru. T a prins si el ceva fum, da’ tot am apucat o bauta, o poveste, si-o degustare de parfumuri.
- a fost Ziua Recunostintei pe care, c-asa i-a venit tura, am gazduit-o, impreuna cu Nima, la socrii mei: 45+ persoane adunate din toata America, mancare multa, muzica, o veste buna (logodna), alta veste si mai buna (ploaie, in sfarsit ploaie!!), familie, multe imbratisari, venit si vecinii, povestit despre voi, recunostinta.
- a fost ziua baietilor (barbatul meu si cu frate-su’ is nascuti in aceeasi zi, la 4 ani distanta)- si o matuso-prietena de familie care e mare bucatareasa si gazdoaie a tras o cina, pentru ei, ca-n filme.
- pentru ca mai ramasese o coada de pofte si povesti, azi ne-am strans, iar, sa facem…galuste chinezesti.
Si, iaca asa, am ajuns la lumina.
Va multumesc. Stiti voi.
d
San Francisco inainte (poza de sus) si in timpul incendiilor (poza de jos, unde pare ca e apa, nu-i!).
San Francisco, gol in amiaza mare (poza fara filtru).
Facem bombe de baie.
Skype-uri interminabile cu bunicile, cu matusile, si toata lumea de la bloc 🙂
Bombe de baie si spume de corp. Bio, si cat sa ajunga, de Craciun, la toata lumea :)))
Am facut si bijuuri, din condimente si porumb si folie de ciocolata si plastic lichid.
Singura iesire cu T a fost la un magazin de instrumente.
Sing me a song
Of a tale that is gone.
In sertarul de la intrare, pe langa altele multe, soacra se tine bine (si) la nas 🙂
Scapata afara, cu sau fara ploaie, capra mea atarna.
Selfie neregulamentar, intre doua feluri de mancare si primit musafirii intarziati.
Momentul cand realizezi ca toata colectia cuiva de parfumuri e de la tine 🙂
Pe frigider la Ninva, un cadou facut de mine la un Craciun trecut zice asa: “stii ca te cunosti bine cu cineva atunci cand, ca sa vorbesti, nu-ti mai trebuie cuvinte”.
Imediat langa, alt magnet cu alt desen din putul gandirii (mai putin original, insa, la fel, desenat de subsemnata).
Galuste de fiert.
Galuste prajite la wok, crocante si rumene.
Dincolo de cactusul indecent de la intrare, in sfarsit, zari line.
Recunoscatoare pentru tot si toate de la voi, cu voi, si prin voi. Saru’mana.
1 comment
Bine ca s- a terminat ce era mai rau, nu vreau sa ma gandesc ce impact are nebunia asta asupra sanatatii voastre, a animalelor, aerului etc. Imi place rau citatul ala care zice ca nu ai nevoie de cuvinte sa vorbesti cu cineva pe care il stii bine. Te imbratisez si trimit niste aer curat de pe la coada Bucurestiului.