Pentru postul integral din Osme- The Perfume Review si mai multe interviuri despre miros si memoria olfactiva, mergeti aici. Multumiri catre Claudiu Sfirschi-Laudat.
***
„Nas de Nas” este numele profilului de Facebook și al site-ului unde te putem găsi – și nu doar acolo, dar o să revin la locurile în care îți exersezi nasul. Ce e Nas de Nas? Dacă ne băgăm nasul acolo, ce mirosim, ce citim?
Nas de Nas este modul în care eu, personal, trăiesc regula „pe unde treci, lasă mai bine” în context olfactiv. Muncesc susținut și pe gratis să creez conținut original legat strict de parfum și parfumerie, pe care îl difuzez – în funcție de specific – pe canalul unde se potrivește: postări scurte pe pagina de Facebook, recenzii amănunțite pe YouTube și articole de format lung pe site-ul nasdenas.com. Din când în când, mai trimit din ce am și la Fragrantica românească. (Dacă aș fi avut vreme, mi-ar fi plăcut ca în Nas să încapă și o zona interdisciplinară – cam ce faci tu la Osme –, dar mai am și canalele în engleză*, și e prea de-ajuns.)
Separat (și foarte, foarte important pentru mine), Nas de Nas mai înseamnă și o comunitate de urmăritori care, în momentul de față, reprezintă cel mai mare grup de parfumiști vorbitori de română din lume. Indiferent de media preferată, cine vrea să consume informație Nas de Nas trebuie să respecte aceleași două reguli: 1. nimeni nu constituie o excepție și 2. la Nas de Nas discutăm strict despre parfumuri și parfumerie, și NU despre oamenii implicați în ele.
Rezultatul e că bagajul suplimentar de interpretări, snobisme și judecați de valoare în vid rămâne la ușă, iar Nas de Nas este un spațiu safe pentru cei din el în care funcționăm, în genere, într-un mod foarte „utilitarist”. Ca un stup aproape, în care fiecare acțiune e gândită să fie cât mai utilă pentru cât mai mulți. Sună și naiv, și idealist, și socialist; am fost acuzată și de extremism (pentru că nu tolerez intoleranțele), și de prostie, și de cultisme, ba chiar și de o-cultisme. Dăm mergem înainte.
Ești senior contributor la una dintre cele mai importante platforme online despre parfumuri – ÇaFleureBon.com. Pentru cine n-o cunoaște, aș vrea să te întreb ce faceți voi acolo?
ÇaFleureBon e cea mai importantă revistă de parfumerie de nișă din lume, în care, de zece ani, sunt postate zilnic recenzii, antologii, articole de sinteză și interviuri cu parfumieri și case noi. Foarte, foarte multe nume mari din parfumeria contemporană au fost descoperite și introduse publicului de către cineva de la CFB, care asta face: ține degetul pe pulsul pieței și ochiul pe tot ce apare nou în parfumeria artistică. Echipa de autori e formată actualmente din șaisprezece persoane și e un circ maxim, pentru că unul e cadru medical, altul e gamer, altul e cineast… ne-nțelegem, vorba bunică-mii, „chistol” – dar toți suntem acolo fără plată, pentru că suntem nebuni de nas și ne place vânătoarea asta de valori. Pe mine m-a recomandat acolo Sebastian Jara (recenzor de nișă care creează conținut video), iar când am prins destulă viteză cât să pot recomanda și eu pe cineva, i-am pasat invitația Nicoletei Tomșa, spectaculoasa creatură din interviul tău de-acum câteva săptămâni.
Ce înseamnă un parfum pentru tine? E ca o carte pe care o citești? De fapt, cum „citești” un parfum?
Aș vrea să te servesc cu un răspuns clar, da’ aici n-o să se lipească mare lucru; parfumul, pentru mine, n-are cuvinte, n-are narativ, n-are logică. Povestea lui (chiar dacă marketingul pe parfumerie ne-a făcut pe toți de cap și ne-a condiționat până într-acolo încât am ajuns să împărțim mirosurile de flori… în masculine și feminine [!??!]) nu e una care să existe deja.
Parfumul poate, să zicem, să inspire și să stârnească ceva care poate fi tradus, la nevoie, în cuvinte și povești închipuite (iar asta, pentru un recenzor, e un amuzament plăcut și ușor de preparat pentru cei care gustă informația în formă epică). În genere însă, parfumul nu articulează, prin sine însuși, un fir narativ, pentru că gândirea asta abstractă (și mai ales limbajul, logica) locuiesc în creier în alt cartier decât olfacția. Mirosul e plasat lângă memorie, care în schimb e intercalată cu spațiul de procesare a emoțiilor. De-aia tragi pe nas și-ți vine să plângi ori să oftezi, ori să râzi prostește: pentru că mirosul te face mai întâi să simți, nu să zici.
Faci și „recenzii” de parfumuri. E greu să descrii un parfum? Care este vocabularul la care recurgi cel mai adesea?
Mi se pare, da, foarte greu să descrii un parfum, pentru că modul în care îl percepem depinde de foarte multe elemente, dintre care unele sunt variabile. Statistic, este aproape imposibil că eu și tu să mirosim fix același lucru – și chiar dacă ar fi așa, este aproape imposibil să ne raportăm la ce mirosim în fix același fel.
În primul rând, e posibil ca ce simt eu să nu simtă alții, la propriu: unii oameni sunt, fizic, incapabili să simtă anumite molecule de miros; ei se cheamă anosmici la compusul respectiv și, ca urmare, percep un parfum care îl conține altfel decât mine. În al doilea rând, e posibil ca omul din fața mea să n-aibă habar ce e (ori cum miroase) o notă anume, așa că, uneori, degeaba aș menționa-o, și tre’ să mă reorientez spre ceva cunoscut (fie el miros, senzație, ori experiență). În al treilea rând, e probabil ca structura lor de referință și experiența lor legată de un miros anume (ori de persoana care îl poartă) să fie diferite de ce gândesc eu, deci orice interpretare (că e clasic/modern/de cucoană/luxos/fresh etc.) va nimeri pe lângă. Nu în ultimul rând, chimia cuiva poate schimba modul în care se comportă un parfum, așa cum o pot face și temperatura de afară, umiditatea…
Așa că eu mă raportez la ce pot izola clar (note, detalii factuale și impresii personale) și dezmembrez analiza în bucățele digerabile, exprimate în cuvinte de stradă, accesibile, ușor de înțeles și de reținut. Câteodată cuvintele mele sunt tari și nepotrivite cu luxul; alteori mi se impută că stric din elegantă ori că n-am înțeles mesajul, că urâțesc, că ieftinesc, cacadinprofan**!!! 🙂
Adevărul e, da, că am limbaj scandalos și cam în contrast cu opulența pe care o prezint. Evit în draci descrierile sforăitoare, limba de lemn mă disperă, patetismele dulcege mă fac să dau repede din pleoape și să mă scutur de greață…a șa că o iau în partea cealaltă, intenționat și asumat. Iar când vorbesc, în loc să scriu, o fac – oroare! – pe moldovenește.
Vintage sau reformulare? Ai găsit reformulări mai bune decât originalul?
Vintage, dacă s-au păstrat cum trebuie (adică să nu se fi schimbat mirosul, chiar și când alte atribute – aspect, comportament, performanță – se vor fi modificat). Mi se pare că, dacă te uiți la parfum ca la un efort artistic, atunci e de preferat să-l analizezi așa cum a fost el intenționat de cine l-a făcut – iar aici intră și ce-l acompaniază: numele, flaconajul, limbajul din promoții, vizualul din reclame și așa mai departe. Chiar dacă nu se potrivesc toate cu ce impresie îți face ție în cap mirosul propriu-zis, însuși dezacordul ăsta poate spune multe despre actul de creație. Așa că eu, personal, prefer să miros originalele.
Dacă însă n-au fost păstrate bine și au iz de murături, atunci povestea se schimbă și, normal, mă orientez către formule mai noi. Până acum n-am găsit reformulări mai bune decât edițiile princeps (treabă de gust), însă am dat de unele care sunt la fel de bune ca originalele. Multe dintre masculinele de la Caron, Venezia de la Laura Biagiotti, Bel Ami ori Rouge de la Hermes sunt câteva exemple din mainstream ușor de verificat.
Este parfumul un act de cultură? Unii îl consideră o superficialitate, o manifestare culturală secundară. Dacă ar fi să-i iei apărarea, ce le-ai spune?
Fiecare consideră superficial lucrul de care nu are nevoie și mi se pare normal ca parfumul, prin natura lui „extra”, să li se pară multora ca fiind neesențial – în fața lor nu am cum ori de ce să-l apăr, pentru că: 1. ăla e adevărul lor, și prioritizarea nu se discută, 2. n-am nevoie să-mi validez mie pasiunea prin câștigarea oprobiului lor. Ei cred că parfumul e superficial; eu sunt OK cu asta, punct.
Ca să-ți răspund ție: eu cred că parfumul nu este un act de cultură, pentru că el arareori simbolizează cultura care l-a produs. Asta se întâmplă din foarte multe motive, care pot fi socio-economice (mijlocul de exprimare nu e îndeajuns de extins la nivelul unei culturi, încât să fie internalizat și reprezentativ – câte școli au educație olfactivă în programă?), geografice, politice etc. Mai mult, nici nu e neapărat un garant al culturii în sensul ei modern – nu-s nici mai avansate culturile cu parfumerie fertilă (vezi Pakistan), nici mai înapoiate cele care au cultură parfumistică dictată de precepte vechi, cum ar fi religia (Japonia, Oman etc.).
Cu toate astea, cred cu tărie că parfumeria este un act artistic individual care, la fel ca toată artă făcută de oameni pentru oameni (aici intră moda, bijuteria și spațiul personal – păr, unghii, modificări corporale etc.), poate fi influențat de cultura estetică a zonei din care provine și/ori căreia i se adresează. Cu alte cuvinte, când actul parfumistic este făcut de dragul creației și fără limite (conceptuale, financiare) se pot găsi, într-adevăr, constante estetice, care nu sunt neapărat și culturale: de exemplu, parfumierii italieni au lejeritate; parfumeria japoneză e aerată și meditativă etc. Se poate argumenta că profilul estetic poate face parte din cultură (și sunt de acord), însă eu cred că parfumeria nu e un simbol distilat al ei, așa cum o fac zone de expresie precum gastronomia ori arhitectura. Mișto întrebare, btw. Mi-a plăcut.
Dacă ai rescrie istoria în termeni olfactivi, ce repere ai alege?
Dacă mă întrebi ce puncte în istorie cred eu că sunt date-reper, nu-mi vin în cap decât revoluții, adică momentele în care olfacția a trecut de la:
– acompaniament de ritual religios la instrumentar medical,
– apoi la noțiune de igienă,
– apoi la marcator de clasă,
– apoi la mijloc de expresie personală (pentru purtător),
– apoi la media artistică (pentru compozitor).
Vorbesc, bineînțeles, de mase, pentru că în parfum, ca și în statistică, extremele (vârfurile aristocrațiilor, precum și muritorii de foame) se exclud. În rest, cam toate perioadele istorice la care ne putem gândi (diferențiate strict cronologic ori estetic, politic, cultural etc.) încap, parfumistic, într-una dintre categoriile de mai sus.
Priceperea la parfumuri te ajută să miroși bine oamenii?
Nu. Motivațiile cuiva de a alege un anumit parfum pe care să-l poarte într-un anume fel, la anume momente, sunt condiționate de atât de multe variabile, încât eu, de când fac observație și documentare parfumistică, n-am reușit să găsesc o formulă stabilă și fiabilă pentru analiza de personaj. Ca să nu mai zic că toate variabilele astea (despre care am vorbit și mai sus) sunt în permanentă mișcare… E imposibil să înțelegi pe cineva, fără echivoc, doar mirosindu-l.
Ca să fiu sinceră, asta mă bucură. Cred că prea mult s-au făcut generalizări în legătură cu manifestarea asta pur subiectivă. De aia și spuneam, mai pe la începutul interviului, că prefer să vorbesc despre parfumul în sine, și nu despre omul care-l poartă. E mai corect așa și pentru parfumuri, și pentru parfumiști.
Profesia de zi cu zi are legătură cu mirosurile? Te ajută nasul în meseria ta?
Jobul meu n-are absolut nici o legătură cu parfumeria, însă cred că împarte cu ea același nivel de abstracție și aceleași oportunități de a observa trenduri, laitmotive, modele repetitive ascunse, care marchează, uneori, închegarea pieței în jurul câte unui concept. Izolarea acestor concepte face parte din munca mea de zi cu zi, iar în documentarea parfumistică mă ajută să creez taxonomii altfel neidentificate și legături neexplorate (cum ar fi faptul că unele trenduri în parfumerie au fost dictate, în ultimul secol, de embargouri economice, care, la rândul lor, au fost determinate politic). Treabă de context și colo, și colo, dar nu, nasul nu mă ajută deloc în high-tech. Poate doar pe la petreceri de firme, unde salvează, pe alocuri, câte o conversație monotonă.
Cum arată – sau cum miroase – cultura americană a mirosurilor și a parfumurilor azi?
Cred că separarea asta de ce se întâmplă în vestul Europei a prins bine, pentru că a dat prilej unei subculturi parfumistice în același fel în care speciile biologice se separă, evolutiv, în ramuri endemice. Motivele sunt diverse: americanii au o cultură individualistă care susține experimentarea în amănunt a unui hobby până devine profesie; e mai ușor să găsești materiale; ai mai mulți bani de buzunar de risipit pe cercetare, explorări și încercări acasă; ai mai multe canale și oportunități de a-ți vinde produsul odată ce l-ai făcut; clienții mulțumiți sunt mai darnici cu recomandările; și, nu în ultimul rând, norul organismelor regulatorii care reglementează creația de parfum în Europa nu are putere pe piața americană.
Ca urmare, nișa este foarte puternică, iar casele indie americane formează unul dintre cele mai activ-creative – și puriste – segmente în parfumeria artistică de azi. În plus, se întâmplă foarte multe transgresiuni în artă și cultură, cu proiecte multifațetate care acoperă mai multe domenii: gastronomie și parfumistică, arte vizuale și parfum etc. Restul (adică piața de parfumuri de catalog, celebrități, designeri mainstream și mainstream-nișă) se prezintă ca peste tot.
Ce relație crezi că au românii azi cu mirosul și cu parfumurile?
Cred că românii, ca toate popoarele care trăiesc înspre exterior, găsesc în parfum o formă de expresie și, așa cum fac și cu altele la îndemână (modă/estetică, alegeri practice), îl folosesc ca să spună ceva. Ce spun și cum spun e o discuție cu final deschis.
Părerea mea este că ce spun românii cu parfumul e, în mare, cam la fel cu ce vor să spună toți balcanicii: că sunt bogați, că sunt stilați, că-și permit, că pot, că au cu ce. Cu alte cuvinte, că sunt excepții,că sunt speciali. Cred că asta vine dintr-o cultură de uniformizare implementată de comunism și amplificată, post-’89, de sărăcia și instabilitatea tranziției.
Cum o spun depinde de resursele și personalitatea fiecăruia. Unii aleg parfumuri tari, alții aleg să se dea mult și des, alții vor să fie recunoscuți după un miros anume și nu suferă să fie în prezența altora dați cu același parfum; în sfârșit, alții, chiar dacă nu le place o aromă, o aleg anume pentru că e recognoscibilă și de brand scump/rar/renumit. La asta contribuie și faptul că noi, ca popor, nu avem cultura argumentării, nu știm să ne contrăm ori să purtăm un conflict fără să luăm totul personal. Și, în lipsa de exercițiu de vorbire și reprezentare, mi se pare că ne folosim des de alte metode pentru a ne semnala prezența și a ne marca teritoriul, conceptual vorbind. Să ne vadă, să ne remarce, să ne țină minte, să ne simtă lumea – fără să trebuiască să zicem nimic.
Bineînțeles că există excepții. Eu însămi cunosc câteva mii de năsoși care iubesc parfumul pentru ce îi face să simtă, și nu pentru cum îl cheamă ori pentru ce scrie pe etichetă. Însă, dacă vorbim de utilizatorii tipici, cred că mulți încă mai au de învățat ce poate să facă pentru ei, ca unealtă, olfacția. Iar asta n-au cum să învețe până nu știu ce vor de la ea, iar ce vor de la ea n-au cum să decidă până nu se cunosc pe ei îndeajuns cât să știe ce le trebuie.
Până nu știm cine suntem ca indivizi și nu ajungem să fim și împăcați cu cine suntem, cel mai des parfumul va fi aspirațional, nu declarativ. Ambele sunt tendințe absolut valide, dar se vor manifesta diferit. Cred că, necalculând excepțiile din comunitatea de parfumiști, românii sunt în aspirațional.
O carte și un parfum?
Mereu ultimele…
Grădina de sticlă de Tatiana Țîbuleac (cine are cărți în română de dat, să le lase să vie la mine), terminată azi-noapte, și The Little Prairie, o testare de la o casă indie americană care se cheamă Chatillon Lux. Miroase a pernuță de șampon cu urzici.
