Daca a existat vreodata vreun parfum care sa ma faca sa vax poetic, crema puca (nu ma intrebati, inseamna “blabla”, am invatat si io de la copiii de la bloc), apai asta-i, nene, pentru simplul motiv ca, mirosindu-l, n-ai unde sa fugi.
Stiti telenovelele alea uberdramatice, cand tranteste ala usa de perete si ea pica, teatral, pe o sofala cu mana peste ochi si buzele tremurand? Nu, (ca voi, normal, nu v-ati uitat la telenovele)? Bine, atunci poate la ‘fo Santa Barbarica mica, ori la Tanar si Nelinistit? Nu?
Bine, bre, atunci deschideti-va amintirile in Dallas (astept, hai, cantati genericul in minte), si dati-i cu zeama de Sue Ellen si cine-o mai fi fost pe-acolo, ori Dynasty, ori ce mai vreti voi unde erau scari de marmura in casa, si alea umblau ziua-n amiaza mare cu blana si cu diamantele dupa ele, c-ashea avia ele kef, da?
Divaghez, v-am spus ca nu-i scapare cu asta 🙂
Ungaro si Jaques Polge lanseaza Diva fix cand o luau in sus coafurile de madama, iar parfumul se instaleaza in scena cu acelasi aplomb rece cu care nu i se lua nici unei cucoane de soap opera rujul pe dinti; incapatanat, sclipitor (atentie!–NU sclipicios), si ostentativ pana la indecenta, parfumul asta era la origine un chypre industrios: licheni, benzoina, vanilie, si trandafiri fix din start, cu ceva flori albe (mai putine decat te-ai fi asteptat) si cu o dulceata insidioasa, si ea surprinzatoare (cel vechi mirosea, daca vreti, a puf de albina). Cel nou, reformulat intre timp si tare, persistent, si zgomotos ca o cucoana din zilele noastre, nu e nici el rau deloc; verzitura a fost inlocuita insa partial cu mai multe aldehide sapunoase, iar condimentele si-au schimbat proportia, din majoritar aromatice devenind mai calde, ca de ceai.
Miroase, deci, a cucoana, fix cum ar descrie cineva epitomul madamismului de orice varsta, si al oricarei ere; cucoana absoluta e universala, reprezentandu-se doar pe sine insasi, irefutabila, si inconfundabila. Nu orice diva poate fi astazi si cucoana, insa in 1983 toate cucoanele adevarate erau vazute ca dive… cu bun rezon.
Intre timp, notiunea de cucoana s-a alterat, la fel ca si gustul pentru opulenta asumata (aia adevarata, nu videoclipurile cu bani pe masa); minimalismul scandinav s-a consacrat si costa indecent, iar jumate din videoclipurile de pe YouTube sunt despre cum sa-ti tragi un makeup “natural”. Eu mentin, insa, ca avem nevoie de simboluri, si luate ca atare oricare din stridentele trecutului merita, conceptual vorbind, un loc cald in memoria colectiva– iar pentru anii ’80 avem cuconismul marca Joan Collins… si, da, pe Diva.
NOTA: sticla mea este versiunea sport, ca sa zic asa, insa pe aceeasi linie cu originalul conceput de Jaques Helleu care urmarea (cred eu) liniile corpului dintr-o rochie solata.
Advertorial Diva din anul 1987. ©hprints.com
