Dragii mei parfumati si ingropati in primavara, la mine saptamana asta a fost la un capat de lume central (geografic), dar atat de departe de cotidianul meu aglomerat c-am avut senzatia, de cateva ori, ca am s-ajung la marginea infinita a lumii drepte ca o farfurie si-am sa ma uit, tinandu-ma bine, la haul de dedesubt.
Nu ca unde-am fost n-ar fi fost aglomerat (nici pe departe), ori cu atmosfera de vacanta (dimpotriva, fix ca la Mamaia), insa pentru ca la noi calatoria presupune sa ne (si) manjim, cu drag, de culoarea locala, am reusit sa ne tinem departe de preacomercialul promenadelor de statiune si sa gasim o oaza asa cum ne place noua: mai la harcana de hotelurile cu tam-tam, personalizata, si cu decor autentic. Pentru ca altfel ce rol ar avea calatoritul, daca luam dupa noi si casa, dar si naravurile de-acasa?!?
Playa del Carmen (in statul Quintana Roo), din Mexic, e un loc unde noi am mai fost cand eram tineri si nelinistiti (cu gasca, inainte de copii), si anul trecut, cu Una, cam in aceeasi perioada. Nu e tocmai genul nostru de destinatie de cuplu (noua ne place la izolare, la jungla, prin sate si colturi de insule uitate de lume, ori prin fundurile deserturilor unde nu se ajunge decat cu greu), insa e un compromis acceptabil intre Cancun (care e o planeta zgomotoasa plina de hoteluri asemenea pentru lume care vrea la distractie) si Tulum (care e un sat de hippies bogati si vegan-naturali, plin de vile luxuriante si cafenele gourmet unde se bea ceaiul incet, fara zgomot, respirand pe-o nara). Mai ales cu un copchil ca o capra de munte care colectioneaza taieturi si vanatai, am zis ca e mai bine sa fim langa spitale, magazine, si restaurante—daca ajungeti careva pe-aici, sa ma intrebati si va dau lista de locuri in care sa va duceti pentru mancare buna. NU va bazati intrutotul pe TripAdvisor.
In fine, Playa e o statiune cu de toate pentru toti, populata cu:
- specimeni care merg leganat si abraziv cu cativa metri inaintea partenerei mult mai tinere, timide, si foarte decorate;
- turisti mexicani avuti, care —fara sa stie—aduc aminte de statiunile distractive de pe Mediterana, de acum 15-20 de ani;
- europeni de toate neamurile care se simt ca un stapan pe plantatie pentru ca primesc tratament disociat si intotdeauna mai bun decat colegii de prin alte parti;
- artisti cuminti care si-au mutat sediul aici acum cateva decenii si practica, de nevoie ori placere, un turism sustenabil si de bun simt;
- tineri saraci de prin tot Mexicul, veniti aici pe sezon sa faca un ban, cuminti, smeriti si coplesiti de avutia, stralucirea, si degajarea turistilor pusi pe cheltuiala;
- localnici din familii autohtone, imuni la—si un pic amuzati—de tot circul din jur;
- sportivi avizi de scuba diving, sositi cu avioanele cele mai ieftine si cazati la hostel dar carand cu ei echipamente care costa cat o masina;
- muzicanti de ocazie, seriosi si talentati si imbracati in costum traditional inclusiv la 40°C;
- purtatori de Phylosikos (nu le-as fi facut punct separat, da’ m-a luat prin surprindere cata lume se da cu el);
- vanzatori stradali, smeriti si arsi si flamanzi, intinzand trotuarele ori asteptand autobuzele de seara sa se intoarca pe la casele lor, ori dormind prin piete, direct pe ciment, dupa cate vreun targ;
- familii ca noi, exercitand un mariaj temporar intre resort si boutique, intre multime si izolare, intre cluburi si meditatie.
Familiar, circ. Familiar, delicios. (Ne-)familiar, colorat si viu pana la maduva.
Pensiunea in care stam se cheama Plantation House si a fost construita, din materiale si dupa design local, de mainile proprii si personale ale unui artist portughezo-canadian, cu sustinerea sotiei lui frantuzoaice-crescuta-in-Africa-de-Vest. A durat mult pana sa termine cele 3 etaje, insa copiii lor au crescut in apartamentul in care stam noi, un penthouse cu nume de insula: Barbados. Celelalte apartamente si camere, inca 4 la numar, au toate nume de insule din Caraibe, si fiecare poseda o terasa dantelata care da spre curtea interioara, plina de bambus, mozaic pietruit, si o piscina ca o cochilie: mica, primitoare, si curata-lacrima. Barbados, dupa cum v-am aratat la #VinereapeViu, are doua nivele, si livingul inalt da si inspre o terasa privata cu vedere la ocean, si spre strada cocheta de dedesubt, prin obloane albe care ne salveaza de soarele tare, tropical. Totul se desfasoara aici incet, domol, atemporal aproape; auzi un pickhammer pe undeva, si stii ca asta inseamna modernitate—dar mirosi ceva vag prajit din carutul unei tanti care vinde mancare pe trotuar si uiti, imediat, in ce secol te afli. Si e bine.
Primele mirosuri, direct din aeroport—cosmetice naturale cu sfecla, muscate, paciuli si ceva portocala, in tuburi usoare si usturator de scumpe.
Tot scumpe dar tot parfumate, ciocolati de prin toate colturile pamantului, cu tot neamul de arome.
Bine. Ati. Venit.
O tanti fara brate dirijeaza circulatia prin curtea interioara plina de vegetatie si oglinzi.
La balcon, cea mai mirositoare aparitie colectionata vreodata in Saptamana Mare: flori de palmier, delicate ca niste pene si mirosind dogoritor undeva intre tei si salcam.
O intrare de poveste.
Camere inalte cu obloane pe masura, bune sa tina torpoarea dupa amiezei la un lung de brat.
De pe terasa, lecturi preferate. Cu abonament 🙂
Dupa colt, o frumusete clasica.
In jurul cladirii, pe mozaic, dar si prin roscovii plini de pastai din cartier, lampi-luna.
La plimbari, asa—pe toate suprafetele.
Prin carciumi, asa—pe toate suprafetele.
Radio Vacanta, varianta turcoaz de Playa.
Sunati aici.
Detalii atente si implinitoare peste tot—aici, un tavan tapetat cu frunze naturale, mari cat o farfurie si lucioase ca niste solzi.
Culoare si miros si-in pahare.
Culoare si viata si-n cele mai simple farfurii.
Din cand in cand, si cate-o surpriza; nu la gheata, ci pe meniu 😉
Inspre plaja, printre pescari.
‘ni-am facu’ bundita noua
mai mandrulita
daca ninji, daca ploua
io am bundita.
Vinerea Mare a fost cu ceruri foarte, foarte inalte.
Cat o mie de cuvinte.
In vacanta, cu pensulele dupa noi si Nasu’ la mine.
Imbratisari,
d
